Demult a fost în ţara Moldovei o mare curte împărătească. Mulţi boieri slugeau la curtea împăratului florilor, care azi se numeşte Floreşti, dar cum e şi firesc să fie nu toţi plăceau împăratului. Printre aceştia era şi boierul cu numele Băhrin. Multe neplăceri a avut să petreacă boerul pînă cînd în familia sa s-a născut cel de-al treilea fecior. Veni pe lume într-o dimineaţă de vară, care te îmbăta cu mirosul florilor, mai ales te pătrundea mirosul busuiocului. De aceea i-a şi pus numele Busuioc. În acelaşi zi boierul  hotărî să părăsească curtea împăratului florilor. A smuls o stiblă de busuioc şi a pornit cu toată familia la drum. După o cale lungă, obosiţi au hotărît să facă un mic popas pe un deluşor. În jur se întindea o frumoasă privelişte. Soarele încălzea puternic şi firul de busuioc se ofilea aproape de tot. Fiindu-le milă de el, l-au sădit, stropindu-l cu lacrimi de durere şi jale. Apoi stăpînul famliei a spus:

 - Dacă această stiblă se va prinde pînă dimineaţă, înseamnă că aici va prinde rădăcini şi neamul Băhrinilor.

        Dimineaţa stibla de busuioc verde şi mîndră împluse cîmpia cu miros adormitor.

        Pînă seara toţi umblau ca furnicile făcîndu-şi un adăpost ca avea să-i ţină aici pînă la sfîrşitul vieţii. Se însuraseră feciorii mai mari cu fete mîndre şi frumoase din împrejurimi, şi-şi făcuse case tot aici.

        Strîngeau roade bogate de pe pămînturile gospodăriilor mănoase, aveau gospodării şi un mic iaz. A crescut satul, mare şi repede, că iată acum nu-i o grădină în care să nu crească cîte un busuioc, ba chiar este chiar şi o zi în care se sădeşte această aromă, iar locuitorii satului se mîndresc că sunt din Băhrinești.